Am ars | Floarea Serban

” Ceea ce e cuprins in aceste pagini nu este o autobiografie, desi are multe elemente din viata personala. Nu este o spovedanie, desi tot ce voi spune va fi sincer si adevarat. Nu este o incercare de conciliere cu viata desi eu si viata avem cateva lucruri de lamurit inainte de a ne desparti. Nu este o incercare de impacare cu mine pentru ca de cand ma stiu, am trait in armonie cu mine insami. Nu este o clarificare a relatiilor mele cu cei din jur, desi pot spune ca si Ortega y Gasset ca „nu ma pricep sa traiesc decat cu socotelile foarte clare”.(…)Stiu ca viata e un drum cu sens unic, fie el si „autostrada”, totusi m-am intrebat uneori daca as proceda altfel decat pana acum in cazul in care, asa cum spunea Gabriel Garcia Marquez, „Dumnezeu mi-ar mai da o bucata de viata”. Fara indoiala, nu. As alege cu siguranta, acelasi drum drept, in lumina, in pace cu mine insami si as alege mereu libertatea de a fi cine sunt.Da, am visat si am dus visul pana la limita imposibilului. A unui imposibil individual. A fost o utopie? De ce ar fi o utopie apararea unui interes general? Doar pentru ca atatia altii procedeaza altfel? Sigur ca puteam proceda ca acei „altii”. Mai ales in acele functii as fi avut posibilitatea sa ma bucur de privilegii, sa-mi fac „relatii”, sa ma relaxez, sa fac si mult „turism”… Ca si „altii”.As fi avut posibilitatea sa-i las pe subordonati sa ia hotararile importante sau sa-si asume raspunderile juridice. Sa semneze ei in locul meu ceea ce nu era legal sau apreciam ca nu e in interesul nostru ori ca intra in conflict cu convingerile mele. Mi-ar fi fost mult mai comod. Si, probabil, mi-as fi dus ambele mandate la bun sfarsit, fara probleme. N-am facut-o niciodata, mai intai pentru ca aceste fapte ar fi fost incompatibile cu educatia mea, apoi, pentru ca am avut convingerea ca asta e ratiunea de a exista a unui sef. Sa ia hotarari si sa-si asume raspunderea. Am crezut ca acesta e rolul meu, misiunea mea, datoria mea. Da, am sperat pana si atunci cand realitatea ma contrazicea.Credeam ca nu se poate ca ceilalti din jur sa nu-si dea seama, fie si in ultimul moment, ca mintea „romanului” care vine, daca vine, cam tarziu, ca trebuie sa ne unim eforturile.