Am fost la capatul lumii

O carte-mesaj aruncat într‑o sticlă, un document bun de pus într‑o capsulă a timpului pentru a fi înțeles de niște norocoși supraviețuitori din viitor. — CRISTIAN LASCU  Poți să desenezi cearcăne asfințitului? De bună seamă. Dar să numeri stropii unei cascade? Şi asta. Dar să zâmbești din buric? Ba bine că nu. Se întâmplă așa fiindcă Liviu Stănescu, mărturisitorul acestui drum la capătul lumii, este un personaj care sfidează calapoadele. Şi asta încă n-ar fi nimic, s-au mai văzut ciudați care îţi curentează simţurile şi te ţin mereu în alertă. Povestea cărţii lui Liviu Stănescu este că e ea însăşi un personaj.O alcătuire subtilă, surprinzătoare şi rafinată, care te absoarbe şi te transformă în bagaj numai bun de cărat spre capătul lumii şi spre capetele iubirii. (Câte? La întrebarea asta nici Hidra nu ştie răspunsul.) Am fost la capătul lumii este o foaie de drum afectiv şi existenţial, o declaraţie de dragoste şi deznădejde, un poem cu suişuri şi coborâşuri, cu înălţimi alpine şi câmpii potopite de mlaştini. Când priveşti depărtările, iar ele îţi întorc privirea, se cheamă că ai deprinderea să descoperi oglinzi pretutindeni şi să li te arăţi aşa cum eşti: fără cosmeticale scumpe, dar cu sufletul în palmă.Când în extaz sau în jubilaţie, când sângerând. Liviu Stănescu ilustrează splendid diferenţa dintre turist şi călător, dintre colecţionarul de obiective şi spiritul iscoditor, care străbate lumea cu o candelă în inimă. Şi cu obrazul colorat pe rând de bucurie, de îndoială, de nelinişte. — RADU PARASCHIVESC