Anotimpul tantarilor | Cristian Vicol

— De maine cred ca se mai inmoaie vremea, spuse Petre, absent, in timp ce se cauta de tutun prin buzunarele hanoracului. Sigur ca da, continua tacticos dupa ce gasi o frunza uscata si o sfarama intre degete, rasfirand-o in foita. Nu are cum sa mai tina mult timp, ca ne ingroapa pe toti. Tu ce crezi parinte? Ai citit calendarul? Te-ai rugat pentru noi?Popa se uita la el printre latele sure ale bretonului care i se impleteau cu barba. Subtie ochii, iritat, si dadu din umeri a lehamite, apoi o lua inainte pe ulita infundata de zapada. Nu trebuia sa ii dea socoteala lui Petre, groparul desirat si fara Dumnezeu, mai ales daca era vorba de vreme. Nici lui si nici altcuiva. Doar lui ’Al de sus si numai atunci cand o fi sa-i vina rostul.Petre ranji in urma lui si isi aprinse mahorca, scuipand firicelele de tutun care i se lipisera de limba. Tigara era iute si avea un gust amar. Barbatul tusi spart si scuipa la picioare, dar nu o arunca. Mai trase repede cateva fumuri, incapatanat sa nu o lase. Popa ii tot spusese sa le rareasca, ii zicea aproape in fiecare zi, de ani de zile, de cand Petre incepuse sa tuseasca tot mai rau, ba uneori se rastea la el, de cele mai multe ori cu ocara: „Vezi ca sufli venin! Stinge-o si zi Tatal Nostru.” Barbatul il mai asculta, ca doar erau unul dupa celalalt, prin sate si catune, prin vai si pe munte. Normal ca ii spunea sa o lase, ce altceva sa ii zica? Avea nevoie de el sa dea la lopata. Dar Petre, ca asa ii era firea, nu prea il asculta. „Normal ca o sa ma certe, isi spunea, cine-o mai vazut om sfant care sa te indemne la pacat?” Daca s-ar putea, daca s-ar lua dupa el, ar fi trebuit sa nu mai bea si nici sa nu mai manance, ci sa stea in rugaciune pana ce nu-si mai auzea litania de ragetele stomacului. Dar azi parca s-ar ruga. Azi, oboseala anilor petrecuti pe drumuri il apasa mai tare ca niciodata.