Oamenii fumurilor | Eugen Bartic-Bogdan

Gallahorn se nascuse la Boroaia, o asezare aflata la vreo cateva ceasuri de mers calare de la Bazna. Tatal lui le zisese tuturor la nastere ca era greu de crezut ca el s-ajunga ceva in viata pentru ca iesise cu picioarele inainte si auzise din batrani ca toti cei care patisera una ca asta au devenit invariabil niste imbecili. Apoi, cand l-au vazut crescand fara masura si ajungand sa se bata pentru te miri ce cu cei mai mari decat dansul cu cativa ani, si-au mai venit in fire si-au hotarat ca ursitoarele au nimerit-o prost in ce-l privea. Asta si fiindca le era de-acum teama sa mai zica ceva rau despre el fara sa se astepte la certuri groaznice. Cand Gallahorn care abia implinise saisprezece ani, a infipt un cutit langa palma tatalui sau, inainte ca aceasta sa se ridice si sa-l loveasca dintr-o pricina ramasa necunoscuta, au decis ca e spre binele tutror sa fie azvarlit pe usa din casa parinteasca. Asa ca, intr-o dimineata racoroasa, cu putin inainte ca parintele sau sa-si ia avantul potrivit pentru implinirea promisiunii, s-a furisat in cuhnie, si-a umplut burta cu mancare, a golit singur o bardaca de vin, ceea ce nu se mai intamplase pana atunci decat pe ascuns si dus a fost. Mama-sa il privise de sub patura tot timpul, cu lacrimi in ochi si cu gura plina de pietre amare. Stia foarte bine ca n-o sa-l mai vada in veci, ca n-o sa mai afle nimic despre el decat in amagirile numite visuri, dar se consola cu gandul ca va ajunge odata si odata un barbat de seama, asa cum au ajuns toti cei pe care orgoliul i-a trezit mai devreme in ajunul alungarii lor.