Peste calea ferata au trecut toate vacantele | Andra Mateuca

Andra Mateuca – spuneam asta si cu prilejul lansarii volumului anterior,Duminica e o poza cu tine, Ed. Diacritic, Timisoara, 2015 – vine incet, dar perseverent, din urma, conturandu-si un spatiu poetic propriu, un anume continuum liric ce preia si re-proceseaza motive spatiale si temporale, (dar nu numai), frecvente in cartea mai sus amintita: toposul si anii copilariei (cu alaiul personajelor – parinti, bunici s.a. – dar si cu cel al bucuriilor, al trairilor feerice, inerente varstei si refugiului in lumea povestilor, a basmelor …), tonalitatea, atmosfera de ansamblu fiind acum, parca, mai pronuntat nostalgice. „Iubirea bunicilor avea eleganta vremii” ar putea fi, pe langa altele asemenea, un vers emblematic. Regasim, insa, si aici, in noua sa carte, infuzia unor inflexiuni erotice, dar si accente usor ironice si autoironice, flash-uri mai acide, mai aspre din cotidianul domestic si citadin. Uneori actul scrisului e perceput in dimensiunea lui rebela, scrasnita: ,,scriem cu dintii inclestati.”Un element de noutate mi se pare a fi schitarea – din cateva tuse sugestive – a unor personaje precum profesoara de pian, croitoresele, contabilul, tamplarul, cosarul, coafeza, purtand si ele haloul unui timp revolut. Fara sa ignore diversele formule si tendinte ale poeziei pe care o scriu poetii congeneri, dar si cei (mai tineri) din seriile/promotiile recente, Andra Mateuca pastreaza, mai exact isi asuma fata de ele o anume distanta (poate neprofitabila pe termen imediat), mizand, in defavoarea unei (mai) comode afilieri generationiste, pe fidelitatea fata de propria interioritate, fata de propria sa structura poetica, fara, insa, ca aceasta optiune sa se confunde, in scriitura poetei, cu ceea ce numim (uneori cu, poate, prea multa graba sau usurinta) lirism feminin, patetism, discurs poetic nesincron(izat).Eugen Bunaru