Poemul curcubeu | Robert Serban

Pariu pe un experimentPoemul curcubeu e un experiment si a fost un pariu. Pariu, fiindca am vrut sa aflu daca sunt in stare sa scriu poezie timp de opt ore, continuu. Pentru asta am preferat un spatiu public,Galeria Pygmalion din Timisoara, si fiindca acasa ar fi fost mult prea multe tentatii carora nu le-as fi rezistat. Apoi, fiindca am vrut sa arat ca scrisul implica rezistenta, concentrare de durata, acuitate, energie. Am ales o zi de weekend, sambata (12 octombrie 2019), fiindca 99% dintre scriitorii romani scriu cand apuca: noaptea, in concedii, la sfarsituri de saptamana, in zilele libere. Toti au servicii care nu prea sunt intr-o relatie apropiata cu literatura. In niciun caz cu scrisul de fictiune.Performance-ul meu a fost si un protest tacit fata de modul in care e perceput, deseori, scriitorul roman: un personaj care nu face mare lucru. Da, nimeni nu ma obliga sa fiu scriitor. Scriu cu si din placere, cu scopul de a-mi oferi surprizele si, poate, bucuriile pe care lucrul la un text de fictiune le ofera. Fiindca poezia mea e autoreferentiala, ea devine si un instrument de cercetare a celui care sunt si a lumii in care traiesc. Insa o stiu prea bine ca lumea s-a miscat si se misca inainte (si) datorita celor care picteaza, canta, joaca teatru, compun muzica, danseaza, isi imagineaza, fac fotografii, scriu. De fapt, cred ca fiecare om e artist, chiar daca nu stie asta sau nu e aplaudat pentru talentele sale. Si, da, fiecare marim, macar cu un micron, universul.Am inceput „Ziua de lucru a poetului” – cum s-a chemat evenimentul care a avut loc in cadrul festivalului Baroque II Urban, organizat de Galeria Meta Spatiu la Timisoara – la ora 10. Am scris pe o bobina de hartie, dintre cele pe care se tiparesc ziarele – am primit-o de la colegii mei de la Renasterea banateana, ziar unde am lucrat patru ani, in tinerete. Am folosit pentru fiecare vers cate-o carioca de alta culoare tocmai pentru ca poezia nu e monocroma, ci e (si) un joc ce are nuante si culori diferite. In timp ce scriam, hartia inainta, centimetru cu centimetru, prin sala lunga.Curiosii, familia, prietenii, cititorii de poezie au putut sa vina in galerie si sa vada ce fac. Unii si zambeau, nu doar imi zambeau, dovada ca au simtit, in toata desfasurarea aceea de hartie, care crestea metru dupa metru, de la o ora la alta, ironia si autoironia. Metri de poezie?!Performance-ul avea si un substrat de zeflemea: se scrie enorm, arta a ajuns sa fie aproape orice are chef oricine sa o numeasca astfel. Orice gluma, insailare, mazgaleala are toate sansele sa fie acceptata ca arta. Si eu mi-am asumat riscul unui fiasco. Da, am scris, da, mi-am demonstrat ca, intrand in al 50-lea an de viata, pot tine la tavaleala, ca ma pot juca, pot avea anduranta, pot arata cat de simplu, de colorat, de intens e scrisul de poezie. Nici n-ar mai fi contat valoarea poemului. Era un act performativ....