Eu ... astept aici, pe bulevardul fericirii pierdute | Daniel Nitoi

Anii de cand il cunosc si de cand colaborez cu Daniel Nitoi incep, incet – incet, sa se adune pe un raboj temporal. Si, odata cu trecerea lor, Daniel nu inceteaza sa ma surprinda. In cel mai frumos sens al cuvantului. Frumoasa noastra colaborare artistica starneste, de cele mai multe ori, spaima in randul „concurentei” in materie de spectacole. Spun „spaima” pentru ca spectacolele imaginate, regizate si – oh da! – finantate de Daniel reprezinta mici bijuterii artistice de bun-gust, pe placul din ce in ce mai putinilor spectatori civilizati si educati. Intr-o mare de „productii” suburbane, cu un limbaj de stadion de provincie, cu un decor alcatuit din resturile unor scaune fara picioare si cu trei cearceafuri zdrentuite, spectacolele lui Daniel sunt adevarate oaze de lumina. Dovada – salile pline si arhipline din marile orase in care jucam. In Bucuresti nu avem loc pentru ca nu ni se da voie. Decat, eventual, prin subsoluri sordide. Apreciat de multi, condamnat, poate, de altii, Daniel isi vede de drum cu seriozitate, cu daruire, cu eleganta, cu imense sacrificii. Mai ales materiale...Spuneam mai sus ca prezenta actelor artistice ale lui Nitoi provoaca spaima. Ei bine, odata cu aparitia acestui nou volumas de versuri, spaima declansata de tanarul autor incepe sa se raspandeasca in spinoasa lume a Poesiei. Asta pentru ca, din nou, Nitoi demonstreaza – daca mai era nevoie – ca stie sa se joace si cu versul, si cu imaginile poetice. Un redutabil poet, deja format, deja stapan pe sine si pe mijloacele de exprimare. Poezia sa pare elaborata cu usurinta, de undeva din varful penitei, dar sunt convins (ca mare consumator de poezie) ca, dincolo de usurinta aparenta se ascund ore si ore de munca, studiu si transpiratie poetica. Inspirat, adesea profund, trist, sfasiat, arogant, temator, vesnic cautator al unei eventuale raze de iubire adevarata, scarbit de lumea urata si meschina care – din nefericire – il inconjoara, Nitoi trage un cutremurator semnal de alarma, punandu-ne pe ganduri cu fiecare vers, cu fiecare semn de punctuatie.Asemeni unui tanar Werther, Daniel trece printre oameni, printre noi toti, drapat intr-o mantie a singuratatii si a unui strigat mut, urlat undeva, intr-un pustiu caruia numai lui ii apartine. Poate prea matur, sau prea maturizat inainte de vreme (sau de vremi), trist, Nitoi poarta – parca – o cruce pe care nu o merita s-o lase sa-l chinuie. Dragul meu, astept un nou volum. Poate mai altfel. Ai deschis cutia Pandorei deja. Scoate SPERANTA si inchide cutia la loc. Mai avem nevoie si de ea.De SPERANTA, vreau sa zic. De cutie, nu...Eugen Cristea